Chestiunea educaţiei generează discuţii aprinse şi numeroase controverse. Dialogul cu prof. Steve Dickman, directorul unui liceu privat din Savannah, Tennessee, prezintă un model de educaţie probat de-a lungul timpului. Obiectivul nu stă numai în însuşirea de cunoştinţe, ci şi în deprinderile de a le aplica în viaţa reală, pentru binele propriu şi binecuvântarea altora. Produsul secundar al unei asemenea educaţii este fericirea, nici mai mult, nici mai puţin.
Legătura dvs. cu Liceul Harbert Hills începe de fapt înainte să vă fi născut.
Aşa este. Părinţii mei studiau la instituţia care a servit ca model pentru multe alte şcoli, şi anume Colegiul Madison. Într-o zi, unul dintre angajaţi, William Patterson, le-a spus celor adunaţi în capelă: „Vreau să înfiinţez o şcoală şi am nevoie de oameni care să mă ajute. Cine ar dori să se implice în acest proiect?” Mama l-a atins cu cotul pe tata şi i-a zis: „Louie, cred că e vorba de noi.” Ei s-au oferit ca voluntari să ajute la fondarea instituţiei, astfel că în 1955, după ce tata a absolvit cursurile de master la Peabody, el şi mama au venit la Liceul Harbert Hills, iar primii elevi au sosit în 1956.
Părinţii dvs. au fost primii care au predat acolo şi s-au ocupat de proprietate?
Ei au fost mai mult sau mai puţin forţa motrice care a făcut ca instituţia să existe şi să reziste de-a lungul anilor. Acolo, în 1957, m-am născut eu, deci am copilărit în campusul Liceului Harbert Hills.
Asta înseamnă că, de atunci, aţi avut mereu o legătură cu acea instituţie, aţi crescut, aţi studiat şi aţi lucrat acolo. A fost aşa simplu?
Nu a fost chiar aşa de simplu. Dar am urmat acolo şcoala elementară şi apoi liceul.
Împărtăşiţi-ne câteva din amintirile dvs. de atunci, despre acea atmosferă de pionierat.
Neavând parte de o altă experienţă şi fiind crescut în acel mediu, credeam că toată lumea era crescută la fel, că toată lumea locuia la sat. Era un mediu foarte plăcut pentru un băiat.
Mi-a plăcut să cresc acolo, fiindcă mama ne dădea libertatea de a alerga prin pădure, căci nu era nimic care să ne facă rău, aşa că mergeam să explorăm pădurea şi ne simţeam bine.
E adevărat că părinţii mei erau ocupaţi, dar, de multe ori, şi noi ne implicam în acele activităţi. Nu eram izolaţi acasă, căci munca şi casa se contopeau, iar elevii luau uneori masa la noi acasă, fiindcă liceul nu avea cantină. Am fost crescut mai degrabă într-o atmosferă de familie extinsă.
Îmi amintesc câteva lucruri din copilăria timpurie. Se construia prima clădire, unde aveau să fie săli de clasă şi o cantină. Aveam vreo patru ani, era vineri după-amiază, constructorii munceau cât îi ţineau puterile ca să monteze ultima bucată de acoperiş, astfel încât, dacă ploua, să nu se ude înăuntru în timpul sfârşitului de săptămână.
Mama ne-a dus acasă, ne-a făcut baie pentru Sabat, ne-a îmbrăcat cu cele mai frumoase haine şi ne-a zis: „Băieţi, să nu vă duceţi pe şantier, fiindcă vă veţi murdări!”
Asta a sunat mai mult ca o invitaţie!
Am hotărât imediat că trebuia să mergem să vedem ce se întâmpla. Când am ajuns acolo, muncitorii se grăbeau să termine de întins smoala şi pietrişul pe acoperiş. Nu am rezistat tentaţiei de a ne urca pe scară ca să vedem ce făceau. Când am coborât, eram plini de smoală! Drumul spre casă nu a fost la fel de plăcut ca cel până acolo, fiindcă mama ne-a găsit aşa, bine smoliţi, înainte de Sabat.
Nu am să vă întreb ce s-a întâmplat după aceea…
Cred că ne-a făcut o baie cu gaz şi aşa am scăpat de smoală! Într-o instituţie destinată să se susţină singură, e nevoie şi de ceva producţie, fiindcă nu există o sursă exterioară de venit. Tatăl meu, Louie Dickman, şi fiul domnului Patterson, David, au pus bazele unei firme de producţie în Nashville. El şi domnul Patterson fondaseră o firmă de producţie de mobilă înainte să absolve colegiul şi, în cele din urmă, au început să recondiţioneze piane. Domnul Patterson era un muzician talentat, tatăl meu era îndemânatic, putea să fabrice mobilă, şi au început să recondiţioneze piane vechi. Le făceau să arate ca noi. Era o mică afacere minunată. Harbert Hills trebuia susţinut cu o firmă, aşa că au mutat sediul firmei în campusul liceului şi, pentru a supravieţui, trebuiau să recondiţioneze 12 piane lunar.
12 pe lună?!
Ei aduceau 12 piane, elevii lucrau şi deprindeau aptitudinile necesare, iar adulţii îi supravegheau. Elevii lucrau o jumătate de zi şi studiau în cealaltă jumătate. Astfel a rezistat Liceul Harbert Hills.
Ce vârstă aveau elevii?
Între 14 şi 18 ani. Erau băieţi şi fete care descopereau ce înseamnă să lucrezi şi să studiezi.
Recondiţionarea pianelor e ceva care cere multă măiestrie, nu e vorba doar de tâmplărie ci, probabil, e partea cea mai pretenţioasă a acestui domeniu.
În 1958, încă o activitate a fost iniţiată la acel liceu. Mama mea şi doamna Patterson erau asistente medicale, formate la Madison. Prof. E.A. Sutherland, fondatorul Colegiului Madison, spunea că, dacă vrei să ai o şcoală durabilă, trebuie să ai o activitate agricolă, una medicală şi una educativă. Cei de la Harbert Hills au recunoscut că nu au făcut nimic în domeniul medical, aşa că cei de acolo au decis să înceapă prin a îngriji persoane vârstnice într-un cămin.
Ei au depus un dosar ca să primească aprobare de la autorităţi şi au fost întrebaţi câţi pacienţi va avea acest cămin. Ei s-au gândit la trei pentru că aveau o căsuţă pe care s-o folosească pentru a fonda căminul.
Aceasta e o poveste în sine, căci domnul Patterson lucrase înainte pentru FBI. Între altele, el îi prezenta pe inculpaţi în faţa judecătorului, prezenta dovezile contra lor şi îi aresta dacă erau găsiţi vinovaţi. Unul dintre cei pe care îi arestase i-a spus: „Domnule Patterson, dacă o să ies vreodată de aici, am să vin după dvs.!” N-a fost ceva la care să se gândească tot timpul, dar l-a făcut să fie puţin în alertă.
Într-o zi, el se afla în birou. Urma să înceapă anul şcolar, aşa că avea destule lucruri de făcut. Bărbatul acela a intrat, s-a aşezat şi l-a întrebat:
– Domnule Patterson, vă mai amintiţi de mine?!
– Nu cred.
– Numele meu e Roger Hayes.
– Mă bucur să vă cunosc, domnule Hayes.
– Ne-am mai întâlnit.
– În ce circumstanţe?
– M-aţi trimis la închisoare şi v-am spus că, dacă voi ieşi de acolo, vă voi căuta, aşa că am venit la dvs. Nu vă faceţi griji. Am aflat despre activitatea dvs. din Savannah, Tennessee, şi vreau să vă ajut. Vreau să construiesc o clădire în campusul acestui liceu. De ce aveţi nevoie?
– Încercăm să deschidem un mic cămin.
– Cât ar costa? Aş vrea să-l construiesc eu.
Astfel, unul dintre oamenii trimişi la închisoare de domnul Patterson a donat banii pentru construirea unei mici clădiri pentru azil. Este obiceiul să se denumească o clădire după cel ce o finanţează, dar domnul Patterson i-a zis domnului Hayes: „Îmi pare rău, dar nu pot numi această clădire după dvs., fiindcă sunteţi un infractor condamnat. Cum ar arăta asta? Acesta e un liceu creştin.”
Domnul Hayes se ocupa încă de lucruri ilegale?
Nu cred că mai era amestecat în asemenea treburi, dar erau motive pentru care domnul Patterson nu dorea să denumească clădirea după el, iar domnul Hayes a zis: „Nicio problemă, o puteţi numi după mama mea.” Deci azilul a fost numit Căminul Clare Ellis Hayes. Am început să internăm oameni din localitate ce aveau nevoie de îngrijire şi am avut grijă de ei. Băieţii se ocupau de recondiţionarea pianelor, iar azilul era locul unde erau instruite fetele. Treptat, activitatea s-a extins, aşa că acum căminul are 49 de paturi şi e principala noastră activitate.
Cum merge atelierul de recondiţionat piane?
Nu ne mai ocupăm de piane, fiindcă acum este mai ieftin să cumperi un pian nou decât să recondiţionezi unul vechi. Industria japoneză de piane s-a dezvoltat rapid şi a fost greu să ţinem pasul cu ea.
Asta arată una dintre provocările acestui model de şcoală.
Aşa este, dar rămânem ferm convinşi de valoarea unei şcoli unde elevii primesc o educaţie completă. Nu e vorba doar de dobândirea de cunoştinţe şi nici măcar de deprinderea unui meşteşug, ci urmărim educarea holistică a tinerilor pentru a gândi profund, pentru a cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, principiile ştiinţei şi, totodată, pentru a realiza ceva cu propriile lor mâini sau pentru a conduce o firmă.
Unul dintre versetele mele preferate din Biblie se află la început, când, înainte ca păcatul să intre în lumea noastră, Dumnezeu a prezentat întregul plan privind educaţia într-o singură propoziţie. Acesta e modul lui Dumnezeu de a organiza lucrurile. E simplu, dar niciodată nu o să îl înţelegi pe deplin. Pasajul la care mă refer arată că Domnul i-a aşezat pe Adam şi Eva în grădina Eden „ca s-o lucreze”.
Aceasta este cheia educaţiei, iar scopul ei real este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Omul a fost creat perfect, dar nu cunoştea totul, aşa că Dumnezeu l-a aşezat într-un loc unde putea învăţa tot mai mult despre El. Locul ales de Dumnezeu nu a fost o sală de clasă cu un calculator, ci în mediul creat de El. Şi El i-a dat omului o muncă utilă, aceasta fiind o componentă a educaţiei. Dumnezeu era profesorul, clasa era natura, iar munca utilă pe care El i-a dat-o omului era o componentă a educaţiei. A patra componentă a planului lui Dumnezeu de educaţie constă în experienţele vieţii.
Noi am ajuns să credem că educaţia are loc mai ales în clasă şi e legată mai ales de minte. Dar dacă citeşti Biblia, acesta e modelul de educaţie. După apariţia păcatului, Dumnezeu a aranjat ca oamenii să trăiască în mici ferme şi să-şi educe copiii acolo, părinţii lor instruindu-i şi având foarte des contact cu natura, făcând o muncă utilă şi având, desigur, parte de experienţele obişnuite ale vieţii.
Mai târziu, Dumnezeu a instituit şcolile profeţilor, unde găsim acelaşi model. Profeţii au înfiinţat acele şcoli. Cursanţii le construiau, cultivau pământul, pregăteau mâncarea pentru ei şi studiau Cuvântul lui Dumnezeu.
În zilele noastre, elevii ajung la liceu şi nu ştiu aproape nimic despre munca practică, despre natură şi multe alte lucruri. Ei se pricep foarte bine să folosească telefonul mobil, calculatorul… Şi această aptitudine e utilă, dar nu e cea mai importantă.
Nu poate înlocui viaţa reală. Am crescut în acest mediu şi cred că apreciez natura şi chestiunile practice ale vieţii. Acestea sunt lucrurile care ne vorbesc despre Creator şi care au fost făcute cu un scop. Dumnezeu vrea ca natura să fie un învăţător pentru noi.
Ce fel de lucruri putem învăţa astfel?
Când eram mic, i-am zis tatălui meu: „Aş vrea să am o bicicletă”. El mi-a spus: „Fiule, asta e o idee bună, dar nu am bani să ţi-o cumpăr, aşa că va trebui să înveţi să faci singur rost de bani pentru asta”. I-am zis: „Bine, tată”. El mi-a zis: „Uite o bucată de pământ, poţi cultiva legume pe care să le vinzi şi, dacă vinzi destule, îţi poţi cumpăra o bicicletă”. Fratele meu şi cu mine am început să cultivăm acea bucată de pământ.
Vă amintiţi ce vârstă aveaţi?
Aveam nouă sau zece ani.
A fost crud din partea lui!
Cred că da. Dar asta m-a învăţat un lucru – vei culege ceea ce ai semănat şi, dacă plantezi ceva şi nu ai grijă de plante, nu vei recolta nimic. Acestea sunt învăţături pentru
viaţă, nu doar pentru agricultură.
Câmpul se afla la circa doi kilometri de casa noastră şi mergeam pe jos până acolo. Tata ne ajuta să plantăm legumele, iar apoi luam furtunul, udam pământul, strângeam recolta şi el ne ajuta să o ducem în oraş ca s-o vindem. Planul lui era să ne înveţe să fim harnici şi să ştim ce să facem în diverse situaţii.
Dacă laşi ca în grădina ta să crească buruieni, e greu să scapi de ele. Dacă le pliveşti când sunt mici, rezolvi problema, dar dacă le laşi să crească, e greu să scapi de ele. Am învăţat că, dacă permit ca în viaţa mea să apară obiceiuri nepotrivite, e greu să mă dezvăţ mai târziu.
Credeţi că la acea vârstă reuşeaţi să înţelegeţi aceste lucruri?
Nu, priveam asta doar ca pe o muncă dificilă. Nu cred că pe atunci înţelegeam toate aceste lucruri, dar, dacă privesc în urmă, îmi dau seama ce am învăţat.
Tatăl meu a lucrat cu tinerii toată viaţa lui şi a descoperit că mulţi dintre ei voiau să fie fericiţi, dar nu ştiau cum să atingă fericirea. El spunea: „Fericirea adevărată e produsul secundar al ajutorului altruist acordat altora. Nu vei găsi fericirea căutând-o, nu o vei găsi făcând o călătorie după ea, dar dacă îi vei ajuta în mod altruist pe cei din jur, o vei găsi”.
Am încercat să urmez acest sfat atât cu copiii mei, cât şi în şcoala noastră. Organizăm pentru ei multe activităţi şi călătorii de misiune, fiindcă vrem ca ei să înveţe că lumea e mai mare decât cred ei, decât oraşul unde trăiesc, decât magazinul lor preferat sau locul unde stau.
Le oferim ocazia să se implice în ajutarea celor din colectivitate, să construiască, să cureţe străzile după tornade sau uragane, iar acestea sunt experienţe ce îi ajută pe elevi să înţeleagă că trebuie să renunţe la egoism ca să găsească fericirea adevărată. Ei se întorc bucuroşi şi le place să petreacă timp în afara clasei. Cui îi place să stea în clasă?!
Asta le oferă un echilibru, căci ei petrec timp în afara clasei, cunosc natura, îi ajută pe oameni, se întorc în clasă şi au plăcere de ce învaţă. Ideea esenţială e să le oferim o educaţie echilibrată.
Urmăriţi interviul în totalitate la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-steve-dickman-26-05-2018/
Sursa:
https://semneletimpului.ro/social/educatie/scoala-fericirii.html