În fiecare început de an școlar suntem „sorcoviţi” de știrile negative din presă, despre lipsa ori precaritatea manualelor, despre degradarea clădirilor în care învaţă elevii și a căminelor studenţești, despre notele de 2 la examenul de titularizare a profesorilor, despre creșterea numărului de șomeri proaspeţi, cu BAC-ul picat a doua oară.
La aceste știri de cinic augur se adaugă informaţii culese involuntar, de prin oraș. Astăzi, un taximetrist se plângea că fiul lui de clasa a treia încă nu știe să citească, deși a plătit-o în particular pe învăţătoare ca să-l ajute și, la gândul neîmpărtășit că, poate, este de vină incapacitatea copilului de a învăţa, el îmi răspunde că pe învăţătoare au părăsit-o 9 elevi din efectivul iniţial de 25, din pricina incompetenţei ei. L-am întrebat cum de mai este pe post o asemenea calamitate pedagogică. Mi-a spus că, în acea școală, toţi sunt angajaţi pe șpagă, iar directoarea cere șpagă și pentru primirea copiilor în școala „ei”. După ce am depășit stupoarea m-a cuprins revolta și m-am întrebat care e rădăcina răului din învăţământul nostru, de toate gradele?
A da și a primi
„Prima calitate a unui profesor bun trebuie să fie… generozitatea”, spunea distinsa și regretata profesoară de greacă veche din Facultatea de Filosofie a anilor 1990, doamna Stella Petecel. La început nu am înţeles-o. Eu asociam generozitatea mai mult cu dăruirea unor bunuri materiale. Mi-au venit în minte gesturile generoase ale lui Nae Ionescu către studenţii săi, cărora le oferea cămășile lui de mătase. Apoi mi-am amintit cum un coleg mai sărman îmi relatase că însăși doamna Petecel își împărţise pacheţelul cu mâncare, într-o pauză de curs, cu el. Anii petrecuţi în preajma acestei persoane luminoase aveau să-mi completeze apoi, cu mult mai mult, imaginea despre generozitatea unui adevărat Profesor; de la recomandări de lectură la coordonarea informală a lucrării de doctorat, de la încurajări pentru concursuri la suport afectiv în situaţii tulburi ale vieţii, de la sugestii de abordare a unor discipline și chiar profesii noi la plimbări, sărbătoriri, audiţii muzicale și călătorii la munte.
Acum îi dau dreptate pe de-a-ntregul: un profesor bun este un profesor generos. Numai astfel, el se poate menţine la standarde înalte de pregătire, pentru a le oferi cât mai mult tinerilor și a le stimula curiozitatea și dorinţa de a evolua. Numai astfel evoluează el însuși, instituind între el și tineri un schimb fertil de idei, impresii, iniţiative comune, preocupări care ţintesc mai sus. Numai generozitatea îl face ca lumea lui să intre în rezonanţă cu lumea lor și să se îmbogăţească reciproc. Este o dărnicie care nu obosește, ci sporește din ea însăși, pentru că și profesorul primește: e vorba de o hrană și de beneficii morale, sufletești, culturale, spirituale. Acestea îl animă pe un profesor care face din vocaţie ceea ce face.
Și, ceea ce este mai vizibil, numai această generozitate ce se confundă cu vocaţia de a fi profesor îl ajută să treacă peste inconveniente: salariu mic, șefi discreţionari, mediu îmbâcsit, directive absurde etc. Ea este „motorul” care pune în lumină stupiditatea de a motiva slabele performanţe ale profesorilor prin salariile mici; de parcă, dacă ele ar crește miraculos, precum Făt-Frumos din poveste, atunci, peste noapte, ar deveni Feţi-Frumoși toţi acei neaveniţi care uzurpă locurile de profesori, care mimează că-și fac treaba, care nu respectă elevii sau studenţii, dar adastă, pentru o pâine, în singurul post pe care l-au prins.
Aici consider că se află rădăcina răului din învăţământul românesc: pervertirea educaţiei prin acceptarea în sistem, de nevoie, din lipsa resursei umane de valoare, a unor neaveniţi care nu sunt ei înșiși educaţi ori educabili, cu atât mai puţin ar fi în stare să-i educe pe alţii, la rândul lor. Sigur că plata onorabilă ar ridica nivelul de pregătire, prin atragerea unor persoane mai competente și ar reda demnitatea cadrelor didactice în societate; dar, dacă nu s-ar ivi persoane cu vocaţie, cu caracter, cu conștiinţa misiunii lor, care să se implice generos și să-și iubească profesia, tot nu ar fi suficient. S-ar crea un sistem robotizat de dobândire de cunoștinţe, s-ar face o mai bună instruire, dar nu neapărat și… educaţie. Poate că nici corupţia nu ar fi eradicată, după cum o dovedește modelul administraţiei în care, deși lefurile cresc, aceiași oameni propagă aceleași năravuri, ba chiar mai „pe picior mare”.
Așadar ne putem întreba, în ecoul întrebării istorice a lui Dimitrie Bolintineanu[1]: Unde ne sunt Învăţătorii? Și, da, unde ne sunt acei dascăli visători la ridicarea spirituală a naţiei?
Se spune că marele duhovnic al românilor, Arsenie Boca, le răspundea celor care se plângeau de preoţii lor: „Dacă vreţi preoţi mai buni, nașteţi-i mai buni!” La fel par să stea lucrurile cu profesorii acestei naţii: ei sunt reflectarea stadiului ei de dezvoltare, a condiţiilor de mediu social, a înzestrărilor și tarelor poporului, a influenţelor interne și externe etc. Înţelepciunea populară a constatat de mult timp că „e nevoie de tot satul ca să crești un copil”. Noi suntem în situaţia de a crește un întreg „sat” cu câte un dascăl dăruit, providenţial, apărut când și când, ca o lumină pâlpâitoare.
Educarea generozităţii
Totuși, cum se dobândește această virtute, pentru cei care vor să se șlefuiască? Și, mai înainte de asta, cum o recunoaștem, ca să știm care e varianta autentică de urmat?
Dacă am căuta răspuns în vasta literatură dedicată azi dezvoltării personale și acţiunii eficiente, am putea fi induși în eroare. Iată ce ni se spune, uneori cu aerul doct al celui ce-și precizează titluri și distincţii în numele scris pe coperta cărţii: „Regula reciprocităţii este atotputernică.”[2] Și ni se oferă exemple în care, urmând regula reciprocităţii, ai succes: te îmbogăţești, ești apreciat, ai recunoaștere socială, oamenii vin în jurul tău etc.
Reciprocitatea aceasta este, de fapt, veche de când lumea: principiul tranzacţional al romanilor suna așa: do ut des[3] – „dau ca să primesc, să fiu recompensat”. Așa procedau cu ofrandele către zei, pentru a fi ajutaţi de aceștia, apoi cu bunurile și serviciile către semeni; după ierarhii, nobilii ajutau plebea pentru a beneficia de recunoștinţa și servituţile acesteia sau răspundeau iniţiativei plebei cu unele recompense. Evident, asemenea sistem al reciprocităţii nu putea decât să încurajeze corupţia, abuzurile, încălcările de jurământ, de promisiuni etc.
Până și cei mai puţin darnici oameni pot intui că generozitatea autentică presupune o incongruenţă, o asimetrie între gestul de a da și cel de a primi, care este asumată de la bun început: cel generos oferă fără a aștepta ceva în schimb, fără calcul egoist, fără a considera că împrumută sau investește în celălalt pentru un profit viitor. Așadar, dacă astfel se poate recunoaște un gest generos, ţine apoi de caracterul nostru să-l apreciem și să-l perpetuăm ori să-l respingem din strategiile noastre ca fiind păgubos, nechibzuit, nepotrivit cu statutul și situaţia noastră.
Dăruind vei dobândi este titlul unei cărţi aparţinând lui Nicolae Steinhardt, dar este și un principiu creștin de viaţă. Cum să-l înţelegem, oare, pentru a nu-l aduce la o conversiune periculoasă cu do ut des? Poate fi el și un principiu al vieţii noastre cotidiene? Dar al generozităţii de bun dascăl?
Pentru a înţelege specificul generozităţii, am putea cerceta și ce nu este ea sau chiar ce i se opune: meschinăria, egoismul, zgârcenia, poate chiar lăcomia de a acumula pentru sine și nedreptatea utilizării anumitor mijloace; în orice caz, toate se manifestă pe fondul nepăsării faţă de ceilalţi. Etologul Konrad Lorenz avertiza, într-o lucrare foarte lucidă privind tarele civilizaţiei noastre și direcţia ei distructivă, asupra efectelor mentalităţii concurenţiale; întrecerea absurdă a omului cu semenul lui afectează valorile înalte create de umanitate: dreptatea, adevărul, binele nu mai sunt aceleași, în mare, pentru orice om. Atenţia omului care luptă mereu cu ceilalţi pentru a apuca ceva în plus este canalizată doar pe ceea ce este mercantil, iar atitudinea lui este agresivă într-un mod care frizează diabolicul, după cum vede Lorenz.[4]
Dalai Lama afirma, într-un interviu: „Dacă cineva se gândește întotdeauna la el însuși, gândirea sa se îngustează foarte mult. (…) Atunci când ne gândim la ceilalţi, minţile noastre își lărgesc orizonturile și, în acel spaţiu larg, chiar enorm, problemele personale pot părea nesemnificative, ceea ce, în opinia mea, face toată diferenţa.”[5] Deschiderea către ceilalţi aduce beneficii neașteptate, ne relativizează problemele, ne micșorează impasurile – și asta nu e puţin lucru!
Nicolae Steinhardt considera egocentrismul chiar un mod de autoamăgire, de a trăi în fantasme, care au ca punct terminus singurătatea absolută a celui egocentric. Ce i se opune acestei lumi fantomatice? Realismul creștinismului.[6] Nu numai că deschiderea și grija faţă de semeni ne ferește de singurătatea finală a oricărui egoism sau egocentrism, dar ele vin atât de natural, încât intră în structura creștinului, în realismul vieţii lui.
Imago
Dacă e să privim și în afară, la alte culturi și popoare, preocupate de actualitate și de nevoile învăţământului în civilizaţia globală, îl descoperim pe Sir Ken Robinson spunând, asemănător înţelepciunii populare despre care am amintit: „Suntem implicaţi cu toţii.” Este nevoie de tot „satul global” ca să creștem copiii, astăzi. Este nevoie ca școlile să iasă din izolare și să intre în parteneriate cu alte instituţii, asociaţii, să iniţieze acţiuni filantropice, culturale, de afaceri etc. Problema pe care o semnalează specialistul în educaţie este că, din păcate, în învăţământ sunt angajaţi prea mulţi profesori care, deși își cunosc foarte bine materia de predare, „sunt prea puţin interesaţi de elevi. Un act de predare bun presupune, pe lângă o cunoaștere personală, și abilitatea de a-i atrage și a-i stimula și pe alţii.”[7] Așadar, problema lipsei dascălilor cu vocaţie, care să-i cunoască pe elevi și pe studenţi, să-i înţeleagă, să-i îndrume, este mai extinsă.
De curând am citit romanul tulburător al autoarei ruse contemporane Ludmila Uliţkaia, Imago[8]. Titlul face trimitere la stadiul ultim, de maturizare, al unei insecte, de la crisalidă la fluturele capabil de zbor. Procesul de atingere a acestui imago în cazul elevilor este deosebit de sensibil. El poate fi foarte ușor zădărnicit în condiţii vitrege, ale unui regim totalitar, ale unui sistem de învăţământ precar, ale unei atmosfere sordide, ale unui mediu uman ostil ori indiferent etc. Aici își arată valoarea apariţia providenţială a unui profesor bun, generos, care îi poate trage în sus pe copiii dezamăgiţi, neglijaţi, care nu se cunosc pe ei înșiși, care nu au încredere în aptitudinile lor, care nu au parte de înţelegere în familie, în școală și în societate. Un asemenea profesor este Viktor Iulievici, care îi conectează pe elevii lui de liceu la o lume superioară, la marea literatură rusă, la poezie, la aspiraţii nobile și la valori perene precum libertatea, dreptatea, creativitatea, solidaritatea, prietenia și, nu în ultimul rând, generozitatea. Este un profesor care ţine loc de părinte, frate mai mare, antrenor, critic literar, diriginte, consilier, duhovnic.
Un profesor generos depășește cu mult cerinţele pedagogice și didactice și nu se mulţumește să transmită doar cunoștinţe, ci se interesează de personalitatea în formare a elevilor sau studenţilor săi. El amprentează fericit destinul lor, pentru tot restul vieţii, este una dintre persoanele semnificative pe care le putem întâlni în momente cruciale. Spre deosebire de orice altă profesie ori meserie, a fi profesor te pune într-o postură privilegiată în viaţa semenilor, pentru că ai de-a face cu persoane tinere, cu personalităţi și caractere în plină dezvoltare, iar maleabilitatea lor te fascinează și te responsabilizează, totodată, pentru că ea trebuie bine direcţionată. Aceste fiinţe manifestă și o inocenţă deseori inconștientă, care trebuie protejată, preţuită, ajutată să dea roade bune.
Generozitatea unui profesor bun nu poate veni decât din iubire. Ea poate lua forme multiple, subtile, de la ajutorul material la suportul moral, de la sugestii intelectuale la părtășie sufletească, de la compasiune și empatie la solidarizare și protecţie, poate chiar salvare a demnităţii, a vieţii, a sănătăţii, salvare din căderi și descurajări, din tentaţii morbide sau opresiuni.
Totuși nicio instanţă morală pur omenească nu este suficient de înaltă ca să ne determine să devenim generoși în mod structural, dar fără iubire. Nici datoria, nici conștiinţa lucidă, nici vreun interes nu motivează suficient. Ne putem doar autoamăgi că suntem buni și generoși, dar nu la nesfârșit. Autorul creștin și profesorul C.S. Lewis spunea: „Deseori, oamenii care au această bunătate naturală nu pot fi duși deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Hristos, până când, într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă și automulţumirea lor este spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru aceștia care sunt «bogaţi» să intre în Împărăţie.”[9]
Forma supremă a generozităţii nu este de natură umană, ci divină. Ea presupune ca acela care dăruiește să se confunde cu darul. Să ofere nu doar ceea ce are, ci și ceea ce este, iar aceasta până la suprema jertfă, de dragul celuilalt. De aceea nu vom putea învăţa ce este ea din cărţi laice, cu resorturi explicative în psihologie, sociologie, politică, marketing, care fac referire la strategii, la ţinte îndrăzneţe, la calculul oportunităţilor și costurilor, la specularea împrejurărilor sau exploatarea la maximum a resurselor. Ele se opresc la un nivel meschin în raport cu suprema dăruire, aceea a jertfei hristice, aceea pe care Steinhardt o consideră adevărata realitate; care se răsfrânge asupra noastră prin Har, prin darul nemeritat al Vieţii.
Avem la îndemână, pentru a ne conecta la generozitatea autentică, atât realitatea creștinismului trăit, cât și pe aceea a creștinismului revelat în Cartea Cărţilor. Pentru a fi generoși, fie ca profesori, fie ca oameni printre alţi oameni, e necesar să fim mereu elevi care învaţă din această realitate superioară, deopotrivă revelată și întrupată.
Sursa articol:
https://semneletimpului.ro/social/educatie/din-nou-scoala-ce-ii-lipseste-cel-mai-mult.html